O radiografie sinceră a şcolii româneşti... A nu sprijini lupta pentru luminarea poporului, a lucra contra existenţei ţării, este tot una.

  Citatul din deschidere nu este ales întâmplător. El aparţine lui Spiru Haret, probabil unul dintre cei mai mari reformatori ai sistemului educaţional românesc. Acest om politic liberal, dar mai presus de atât un nemaipomenit erudit, a fost cizelat într-un sistem bazat pe valori, oricât de primitiv ar fi fost. Primul mandat a lui Spiru Haret începea în 1897 pentru ca ultimul să se încheie în 1910. O sută de ani mai târziu, şcoala românească stă pe butuci. Asta e, să o admitem măcare. Putem noi sta şi analiza. Haosul e generalizat atât în mediul universitar cât şi în cel preuniversitar, totuşi, acesta din urmă suferă mai mult deoarece nu lucrează cu indivizi formaţi cum sunt studenţii, ci cu copii care aşteaptă să fie educaţi. Să li se dea modele. Să aibe condiţii... Ce revendicări „mari”... Vorba ’ceea, „Ad astra, per aspera!”. Numai că România este deja (sau ar trebui să fie) o stea a Uniunii Europene (simbolic vorbind)...
   România are oameni de valoare. Portofoliul de ministru al educaţiei a fost ocupat de personalităţi marcante ale mediului academic (Andrei Marga, Ecaterina Andronescu, Mihail Hărdău). Totuşi, o stare de inflexiune este uşor de sesizat. În ultimii ani am văzut cam următoarea istorie... Mircea Miclea a rămas în memoria colectivă prin pamfletul realizat de Cronica Cârcotaşilor referitor la iubirea dânsului faţă de copaci. În timpul mandatului domnului Hărdău a avut loc cea mai mare grevă a profesorilor preuniversitari din ultimii ani. Totodată în timpul mandatului său a fost pentru prima dată enunţată (ulterior şi în cadru legislativ) suma de 6% din PIB alocat bugetului educaţiei, şi la intervenţia prim-ministrului Tăriceanu.
   După Hărdău a urmat Cristian Adomniţei. Despre domnul Adomniţei, s-au spus multe. Au rămas celebre episoadele precum cel în care copiii încercau să îi explice că pe steagul Uniunii Europene sunt 12 steluţe nu 15. Tot memorabilă este şi delegaţia formată din copiii care învăţau la o şcoală de sat pe cale să se prăbuşească şi care a fost primită de ministru, care le-a promis o şcoală nouă (Fondurile au fost alocate dar fără absolut nicio surprindere, lucrările, de proastă calitate, nu au fost terminate nici până în 2011). Totuşi însă, în timpul mandatului lui Adomniţei au fost alocate propriu-zis 6% din PIB şi acest lucru s-a simţit. Iar acum am să mă refer şi la starea elevilor olimpici, situaţie zic eu relevantă pentru starea sistemului de învăţământ. În 2007, sumele pentru premiere au fost mărite, locurile la fazele naţionale fiind suplimentate. Chiar dacă am simţit pe pielea mea experimentul tezelor unice, pot să spun că pe de cealaltă parte profesorii „se plângeau” că nu au loc unde să păstreze materialele didactice, ce-i drept nu de cea mai buna calitate materială dar extrem de utile şi de practice elevilor. Da, am simţit că prin structurile învechite ale şcolilor încep să circule bani. Şi nu puţini... Nu uit de iniţiativa PSD, cea cu sălile de sport. A fost mai mult decât binevenită (chiar dacă din punct de vedere al calităţii, acestea lasă mult de dorit în unele părţi – a se întreba sportivii de ce). Totuşi, iniţiativa liberală a venit chiar să ajute fiecare elev şi să reînnoiască fondul educativ al şcolilor. Până atunci făceam geografie cu o hartă pe care aveam oraşele Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Dr. Petru Groza. Aveam una şi cu oraşul Stalin dar nu era aşa de folosită... Olimpicii au fost premiaţi, au fost respectaţi şi s-a simţit un sentiment de colaborare mutuală. Chiar dacă examenele şi structura lor au căpătat o nuanţă puţin haotică, datorită schimbărilor dese, din punct de vedere material, şcoala românească era pe drumul cel bun.
   După acest moment a venit însă o cădere explicabilă a sistemului educaţional. Pe fondul crizei, mai mult sau mai puţin relevantă. După scurta revenire a doamnei Andronescu pentru câteva luni în care PSD şi PDL au zâmbit pentru camerele de filmat dar conflicte tăioase inerente au şubrezit tot mai mult coaliţia, a urmat numirea domnului Funeriu (dupa un scurt popas chiar al lui Emil Boc!).
   Daniel Petru Funeriu este patrusprezecelea ministru al educaţiei de dupa 1989. În timpul mandatului său am realizat că finanţările către şcoli s-au cam tăiat. Concursurile şcolare, olimpiadele, toate modalităţile de afirmare ale elevilor în plan academic au fost greu lovite. Cel mai simplu e să faci economie. Şi oare de unde să înceapă economia domnul ministru decât dacă nu din renumeraţiile olimpicilor? Acestea au scăzut, putin ce-i drept sau au rămast constante. Adica în 2011, un elev primea pentru un premiu la naţională ca şi în 2006. Pesemne că pentru elevi nu există inflaţie. Pentru elevi nu e nevoie de stimulente suplimentare. Pentru elevii excepţionali ai României e nevoie doar de praf în ochi, îndulcit cu câţiva leuţi. Şcoala românească a produs, produce şi va produce membrii marcanţi ai societăţii naţionale, europene, chiar internaţionale. Dar în timpul guvernului Boc, acest lucru a fost lăsat la mâna hazardului. Dl. Funeriu se apară şi afirmă că România a intrat în ESA. Corect dar... cam ruşinos dacă Cehia, ultima ţară care a aderat înaintea noastră la Agenţia Spaţială Europeană a făcut-o în 2008. Cu toţii am auzit de celebrul accelerator de particule de la Geneva, cel care în 2008 a iscat o isterie mondială referitoare la crearea de găuri negre care să inghită Pămmântul. Ei bine, acelaşi ministru pluripotent Funeriu, a anunţat cu „mare” tam-tam intrarea României în rândul statelor membre ale CERN, organizaţia care se ocupă de experimentele de acest gen, în 2010. Ei bine, informaţia nu este corectă până la capăt întrucât România e doar membru afliat, doar din 2015 fiind membru plin. De ce insist? Pentru că ţări cu decalaj mai mare pe planul progresului european (Serbia) sau care practic nu sunt în Europa decât formal (Israel) au intrat în 2011 ca simplii membri observatori, urmând să obţină statutul de membru plin mai repede decât România.
   De ce? Pentru că Guvernul nu investeşte în cercetare. Pentru că Guvernul are alte priorităţi decât să-şi păstreze oamenii de ştiinţă acasă. Pentru că Guvernul poate, cine ştie, doreşte chiar imbecilizarea populaţiei. Examenul de Bacalaureatul desfăşurat anul trecut a arătat o situaţie tristă. Mai mult de jumătate din elevii absolvenţi de liceu au căzut testul de maturitate. Probabil pentru că stomacul gol şi clasa neîncălzită de la ţară nu sunt o reţetă de succes. Sau poate pentru că laptele şi cornul (şi mărul cred!) ţin de fapt de foame patronilor cu o anumită culoare politică şi nu elevilor. Sau poate pentru că şcoala ca şi instituţie şi-a pierdut din respect odată ce avem atâtea exemple de nulităţi ajunse extrem de bine în societate, driblând şcoală. Poate pentru că a ajuns o ruşine să fi un elev olimpic, dispreţuit atât de colegi, cât şi de profesorii ce corectează lucrări atât de importante pentru cei ce le scriu, „pro bono”, încărcaţi şi de problemele din familie, şi de apăsarea socială.
   Şcoala românească este un butoi cu pulbere. Sau mai bine zis o bombă cu efect întârziat. Anul acesta, am aflat cu stupoare, ca s-au introdus reguli aberante spre exemplu în desfăşurarea olimpiadelor şi concursurilor şcolare. Indiferent de performanţele elevilor din anii precedenţi (în majoritatea cazurilor), numărul locurilor s-au redus la unul singur per clasă, reducându-se la minim, atenţie, cheltuielile cu transportul şi cazarea elevilor. Deşi situaţia a fost semnalată ministrului Cătălin Baba, acesta evident va ridica din umeri. Ce poate face o biată piesă de şah, evident de rang inferior? Şi la urma urmei, cine sunt şi aceşti olimpici oare? Nu mă mai miră comportanemtul lipsit de responsabilitate al PDL-ului. Problemele educaţiei sunt uşor de rezolvat nu, domnilor? Mai introducem o cameră de filmat la BAC, mai introducem o clasă pregătitoare, mai tăiem din premii şi locuri la olimpiade... Asta înseamnă o strategie falimentară. Este nevoie de un suflu nou, de minţi limpezi şi de o coaliţie care să nu mai tremure în faţa minorităţilor în special pe problemele ce ţin de interesul naţional. Până atunci rămâne ca fiecare dintre noi să încerce să şteargă murdăria şi praful ce s-a aşezat pe şcoala românească. Nu uitaţi domnilor din PDL, „Norocul e prea puţin şi lumea prea multă”! Nu aşa conducem o ţară...

                                                                                             M.D.