Liberalul de Bihor
joi, 13 iunie 2013
duminică, 17 februarie 2013
Senatorul Cristian Bodea: În Parlament suntem ca să facem lobby pentru comunitățile pe care le reprezentăm, nu ca să dormim”
- Domnule senator Cristian
Bodea, cum apreciați începutul de mandat parlamentar?
- E un debut ca funcție, dar eu am experiență parlamentară, pot sa spun
așa, de 12 ani, lucrând pentru domnul Cornel Popa, care a fost 8 ani deputat și
4 ani senator. Așa că știu procedurile de acolo, știu cum se lucrează,
diferența e de funcție doar.Am ajuns între ei, dar nu mi-se pare nimic
schimbat. O anumită diferență este totuși prin responsabilitatea în plus pe
care o ai. Fiindcă atunci când ești în linia a doua, când lucrezi pentru
cineva, responsabilitatea cade pe cel care are funcția, dar am învățat să-mi
asum responsabilitățile acestea împreună cu fostul meu șef, domnul președinte
Cornel Popa.
- Ce v-a motivat să vă înscrieți
în cursa aceasta, pentru a deveni parlamentar?
- A fost o decizie a echipei PNL. Noi discutăm, căutăm variantele cele
mai bune, fiecare om să se potrivească funcției și să aibă experiență, ca să
avem performanțe de la început, să nu începem să învățăm totul de la zero sau
să inventăm. S-a discutat atunci despre posibilii candidați pe care îi are PNL
Bihor, iar eu aveam expertiză în acest domeniu, ca șef de cabinet al domnului
Cornel Popa și ca purtător de cuvânt al PNL Bihor. Noi suntem o echipă și rolul
meu acolo,ca și parlamentar, așa cum l-a implementat Cornel Popa, este de a
face lobby pentru Consiliul Județean și pentru primării. Vorbim, deci, despre o
echipă, suntem la capăt de linie acolo, mergem în deplasare pentru ei, suntem
ambasadorii lor. Nu se reduce activitatea noastră doar la a merge în Parlament,
a ridica mâna când trebuie, cum spune partidul sau după cum spune Guvernul, și
a veni acasă cu salariul în buzunar. Nu, activitatea noastră se continuă în
teritoriu, noi îi reprezentăm pe președintele Consiliului Județean, pe domnul Cornel
Popa, pe primarii noștri, și nu numai, pe toți cei din colegiul meu. Pe ei îi
reprezint acolo și problemele lor, fiindcă totul se desfășoară pe bază de
lobby, pe bază de discuții. Proiecte au mulți,dar bani nu
sunt, din păcate, și de aceea trebuie să tragi pentru județul tău.Avem discuția
asta de multă vreme și o știm cu toții, ce drumuri au în Moldova și ce drumuri
avem noi aici, deși noi suntem al cincilea județ pe țară la banii pe care-i
producem pentru buget și în jumătatea asta de țară suntem poate cel mai
groaznic județ pentru șoferi.De ce?Pentru că se face lobby, fiecare dintre cei care
sunt în Parlament și în Guvern încearcă să tragă pentru ai lui, pentru cei de
acasă.Ceea ce este firesc, fiindcă și politica și administrația au la bază
componenta umană și nu putem ignora acest lucru și atunci, trebuie să punem
foarte mult accent pe lobby, pentru comunele noastre, pentru județ, pentru
proiectele noastre. Fiecare trage, c”opilul care nu plânge, nu primește”, din
păcate, pentru că uiți, fiindcă dacă cineva te bate mai mult la cap, încerci să
rezolvi problema aia și uiți de celelalte, inevitabil și de aceea e bine să fim
noi acolo, ăsta-i rolul nostru principal.
- Din acest punct de
vedere, al infrastructurii, pentru că am rămas în urmă, ce s-a întâmplat, a
contat foarte mult și diferența aceasta de culoare politică, Guvern –
Autorități locale?
- Nu neapărat. Vă dau un nou exemplu, când a început proiectul cu
Autostrada Transilvania, în 2001, era guvern PSD, domnul Popa era liberal, a
făcut însă întâlnirea aceea de la Oradea, la care au venit din Transilvania
foarte mulți parlamentari și, din păcate, tocmai domnul Boc n-a ținut să vină,
care era deputat atunci, dar ulterior și-a asumat ca fiind autostrada lui și a
neamurilor lui. N-au vrut pesediștii, Mitrea a venit și a spus aici că autostrada
e un vis, e o prostie de-a lui Popa, dar ulterior, după ce și grupul de la Cluj
a simțit oportunitatea politică, după doi ani Năstase a intrat și a preluat-o
ca și proiectul lui. Au făcut acel contract păgubos cu Bechtelul, cum l-au
făcut. Apoi am venit noi la guvernare și Tăriceanu, la intervențiile lui Cornel
Popa, a alocat foarte mulți bani pentru primul tronson, de la Borș spre Zalău.Practic,
dacă și guvernul Boc își făcea datoria, acum aveam autostradă, cel puțin până
la Cluj.Dar, din păcate, știind că nu are destui bani, ce s-a gândit el: hai
s-o facem dar numai la mine la Cluj, că eu dacă nu o să mai fiu premier, o să
candidez din nou acolo.Și,uite așa, a transformat Autostrada Transilvania în
centura Clujului. Apoi, mai este și o altă componentă, și interesul
parlamentarilor locali. Cornel Popa, toată lumea știe și toată lumea recunoaște
acum, a fost foarte activ ca parlamentar, a fost un parlamentar deosebit și
și-a făcut treaba, dar despre ceilalți, dacă-i întrebi, nu pot să spună, de ce,
pentru că în timpul guvernării PSD, parlamentarii PSD din Bihor n-au avut nici
un interes să se zbată sau nu i-au dus capul.
- Asta era întrebarea,
oare de ce?
- Păi, sunt două variante...Ori nu-i duce capul, pentru că trebuie să
recunoaștem, e și aceasta o problemă la unii oameni. Sau nu au putere la
București, nu sunt credibili ei sau nu au interes, preferă să doarmă:”sunt
parlamentar, mă duc în Parlament și dorm acolo, îmi iau salariul”.Cum e, de
exemplu, Octavian Bot, el se consideră parlamentar din oficiu, dar pentru el
parlamentarul e unul care dă lecții tuturor, atât.
- Apropo, Octavian Bot s-a
înscris în PNL ultima dată…
- Octavian Bot s-a înscris în PNL cu acceptul altcuiva decât a celor din
Bihor. Să închidem subiectul cu Octavian Bot legat de Bihor, nu ne reprezintă.
Încă e membru PNL, nu știu cât va fi. E parlamentar la București, dar noi nu
l-am acceptat la Bihor, nici ca membru, nici ca parlamentar. Însă, să revenim...
Avem, guvernarea PSD, unde singura voce care s-a auzit a fost a lui Cornel
Popa, care a cerut atunci și șosea rapidă pentru Oradea-Deva și pentru Oradea-Arad.
Am încercat atunci să începem proiectele acestea în perioada guvernării
Tăriceanu, dar apoi au fost închise de cei de la PDL. Erau proiecte făcute,
Cornel Popa i-a dat în mână proiectele lui Blaga, când a venit la guvernare cu
PDL-ul, dar acolo au rămas, pentru că pe ei i-au interesat pârtiile, sălile de
sport, afaceri din acestea prin care pot să sugativeze prin firmele lor de
casă. A venit guvernarea PDL și ce au făcut parlamentarii PDL și prefectul PDL,
domnul Ghilea, marele constructor? Au primit contracte pe anumite lucrări, în
care fără să se ascundă, firmele lui le-au executat.Și, atunci, iată, ei ori nu
au avut interes, ori au avut doar interes pentru anumite proiecte din care
puteau să ciupească.
- Așadar, domnul Cornel Popa a
fost cel care a militat cel mai mult pentru infrastructura aceasta, pentru
drumuri și autostradă?
- Da. Noi când am venit în 2001, Bihorul era pe locul 5 la banii
colectați din taxe și era undeva între locurile 30-35 la banii care se virau de
la buget înapoi.Deci, eram la coadă și atunci era perioada lui Năstase, Cozmâncă.
Banii se duceau în Moldova. Veneau oamenii și spuneau:”domnule, au niște
drumuri extraordinare, dar dou[, trei mașini vezi pe ele, pe când la noi, merge
mașina bară la bară și din groapă în groapă. Ce se întâmplă, de ce nu vin
banii?” Pentru că ei trăgeau acolo și la noi nu era nici un parlamentar PSD
care să spună ”vreau bani la Bihor”. Normal, dacă nu cere nimeni, de ce să-ți
dea, pentru că au totuși 40 de județe. În 2008, a venit domnul Cornel Popa și a
reușit să-l convingă pe domnul Tăriceanu, prin insistență, pentru că trebuie să
mergi, bați la ușă, ”Căline mai dăm bani, avem nevoie”.Pe proiecte, nu că așa
ia banul și du-te.Pentru că cei de la PDL făceau mișto în campaniile astea că
domnul Popa aduce banii cu geanta.Nu-i adevărat, pentru că te duci și militezi
pentru anumite proiecte. Se virează acei bani, nu face Cornel Popa acele
proiecte, le face primarul Bolojan, dar tu te duci și vorbești, iar ei alocă bani
pentru proiectul acela, pentru proiectul celălalt. Ei bine, în 2008, la apogeul
guvernării Tăriceanu, Bihorul a ajuns pe locul I la banii alocați de la Guvern
și atunci au venit bani pentru drumurile județene, pentru reparații, au fost 22
de comune și orașe prinse într-un proiect de apă și canal. Pentru multe
proiecte au venit bani atunci. Plus pentru autostradă.
- Să înțelegem că toată acest
clasament, al banilor alocați se conturează în funcție de cum militează
politicienii?
- Da. E normal. Și acasă, fiecare dintre noi, începem după o anumită
perioadă, după ce a venit salariul, să ne gândim pe ce dăm banii, ce arde mai
tare. Așa e și la București. Din păcate, România nu are atâția bani încât să finațeze
toate proiectele. Din păcate aceasta-i procedura, și în Europa occidentală, și
în America: să faci lobby, pentru că cineva trebuie să vorbească pentru tine
mai sus. Fiecare minister, fiecare instituție are un buget limitat și o listă
de priorități, prioritățile pot să urce sau să coboare. Nu poți face altfel...
Ceaușescu o făcea teoretic planificarea aceea, dar și acolo se hotăra unde,”vrem
să dezvoltăm zona Sălajului mai tare”, au băgat bani mai mulți în Sălaj, pentru
că erau săraci. Dar planificarea aceasta nu e o matematică pură, nu o poți face
așa, din condei, la județe, la comune, trebuie să vezi unde arde, unde-i mai
important și e foarte greu pentru cei de la București să evalueze prioritățile
în teritoriu și aici intervine rolul parlamentarului, al președintelui
Consiliului Județean și al lucrului în echipă.
- Oare nu se ține cont și de
componenta politică?
- E normal să se țină, dar important e să nu uiți că dincolo de primarul
acela, de o anumită culoare politică, există niște oameni și dacă-l pedepsești
pe acel primar, pedepsești și acei oameni. Dacă o iei însă numai politic și primești
la ușa ta numai primari de culoarea ta politică, atunci normal că apar
derapajele astea.
- Ce principii aveți în
activitatea de politician?
- Să nu uit de unde am plecat, să nu îi uit pe cei din jurul meu și că
sunt acolo pentru ei și pentru echipă.
- Ce părere aveți despre cei
care formează în prezent clasa politică, în special demnitarii aflați în
funcțiile publice?
- Multora nu o să le placă ce am să spun. Tendința umană e să dai vina
tot timpul pe celălalt și să nu te uiți și la tine. Dar discutând la rece, eu
pot să mă numesc acum politician pentru că am o funcție, până acuma eram în
eșalonul doi și aș putea vorbi ușor. Adevărul este că, clasa politică reflectă
societatea. Noi, cei care suntem parlamentari, suntem aleși de cetățean, și
cetățeanul are o responsabilitate în a cerne această clasă politică, pentru că
mulți politicieni dintr-aceștia care sunt șmecherași își permit sau continuă să
încerce să candideze pentru că văd că nu sunt sancționați. De ce la noi nu
există demisia de bun simț când ai făcut o prostie sau când te-au prins cu ceva
și dincolo, automat, pentru orice bănuială care e gravă și aduce prejudicii
partidului sau Guvernului sau instituției în care lucrezi, ei își dau demisia?Pentru
că acolo politicianul știe că electoratul nu îl iartă și nu uită prostiile pe
care le-a făcut și atunci nu mai are nicio șansă. Dar asta e valabil pentru
oameni de bun simț. Normal că niște șmecherași, cum sunt mai ales cei de la PDL,
credeau că pot să prostească oamenii până în ultimul moment. În 2009 au zis:
”tăiem salariile cu 25 la sută, ca să avem bani de rezervă”.Deși nu era
necesar, eu vă spun că nu era necesar.S-a devoalat apoi planul, pentru că la
începutul lui 2012 Băsescu a ieșit și a spus:”dați salariile din nou la oameni”.
Păi, stai un pic, nu trebuia Guvernul să vină să zică, avem excedent bugetar și
putem da salariile din nou? Brusc s-a dat semnalul de la Cotroceni și băieții de
la Guvern s-au apucat de lucru. Planul PDL a fosturmătorul: ”luăm banii oamenilor,
pe scuza crizei financiare, și venim în 2012, înaintea alegerilor și îi prostim
că i-am scos din criză pe români”. În timpul acesta, banii pe care i-au luat
i-au investit în tot felul de prostii inutile: săli de sport, parcuri și
terenuri sintetice la sate, pârtii de schi. Oamenii mor de foame și noi ne
preocupăm de schi?! Nu că nu ar fi necesar, dar sunt niște priorități. I-au
investit, practic, în firmele lor și au zis:”i-am prostit cu recuperarea
salariilor și facem și bani ca să îi cumpărăm în campania electorală”.Pentru că,
știe toată lumea, o mare parte din voturi se cumpără, de către primari, de
către alții. Asta a fost strategia PDL și dacă ei văd că cetățeanul nu e atent
la asta și nu-i sancționează la vot, normal că mai încearcă. Hoțul, dacă știe
că nu-i casa păzită, vine peste tine. Așa e și în politică. Sunt oameni și
politicienii, nu sunt o rasă superioară. Oricine ar putea face politică dacă ar
fi pasionat.
- Generațiile aduc schimbarea
sau pot aduce acea schimbare de mentalitate mult dorită în abordarea
problemelor?
- Inevitabil o aduc, deși și tinerii se mai molipsesc poate de la veterani.Dar
asta depinde, pentru căn de exemplun eu nu mă implic în proiecte în care știu
că nu sunt șanse să fac ceva, dar nici nu-mi place să stau deoparte și să mă
uit numai. Eu am trecut din presă în politică fiindcă am văzut că nu e
suficient numai să stai și să critici, ci trebuie să și pui umărul ca să
împingi lucrurile în direcția pe care ți-o dorești. Mie îmi place să critic,
dar îmi place să mă și implic și să fac treabă. Critic, pentru a atrage atenția,dar,
dacă ține de mine, mă implic, mă duc și rezolv problemele.Acesta e rolul
politicianului.
luni, 14 mai 2012
Liberalul Silviu TODA pentru Primăria CĂBEŞTI!
Se numeşte Silviu-Miron Toda, are 35 de ani şi este unul dintre cei mai tineri
candidaţi PNL Bihor pentru funcţia de primar. Din 1996, de când a intrat în politică,
a fost apropiat al ideilor şi valorilor promovate de Partidul Naţional Liberal.
Vă prezentăm un
tablou al evoluţiei profesionale, apoi vom adăuga câteva gânduri care îl definesc
proiectul pentru comuniatea din Căbeşti şi îl veţi cunoaşte ceva mai mult.
A început
activitatea profesională în anul 1997 când a devenit operator în cadrul
compnaiei European Drinks, companie
unde a rămas până în anul 2005. Din anul 2004 lucrează ca şi administrator la S.C. Shivanet SRL. În iunie 2011 a fost
ales Preşedinte al Asociaţiei Urbariale din Căbeşti, postură pe care o ocupa până
în present. Acesta implică asociaţia în curăţirea cimitirului sătesc, proiect
finalizat, în construirea unui drum numit „Ulicioara dealului” lung de 1.5 km, proiect în curs de execuţie şi în amenajarea unui parc de copii în satul
Căbeşti, proiect în curs de finalizare.
Silviu TODA este un politician tânăr,
energic, cunoscător al problemelor cu care se confruntă comuna Căbeşti, el îşi
propune ca şi proiecte pentru perioada de mandat, printre altele, asfaltarea
tuturor drumurilor din comună, garantarea proprietăţii şi rezolvarea
diferendelor rezultate în comună din proasta gestionare a administraţiei
publice, rezolvarea problemelor cu apa potabilă a comunităţii şi iniţierea unui
proiect pentru reţeaua de canalizare, amenajarea unor parcuri de joacă pentru
copii, construirea unei săli de nunţi, creearea de noi locuri de muncă prin
atragerea de investitori şi nu în ultimul rând finalizarea construcţiei
vestiarului echipei de fotbal şi construirea de terenuri sintetice în comună.
Majoritatea acestor proiecte se doreşte a fi realizate prin atragerea de proiecte pe fonduri
europene şi prin parteneriate cu mediul privat.
Avem convingerea că Silviu TODA este o soluţie bună pentru
funcţia de primar al comunei Căbeşti. Sloganul său electoral este : Împreună construim viitorul!
vineri, 13 aprilie 2012
Frunzăverde şi-o plecare, uite PDL-ul cum moare...
În mod clar plecarea prim-vicepreşedintelui Sorin Frunzăverde din rândurile partidului de guvernământ pentru a intra în tabăra adversă, cea a liberalilor şi implicit a USL-ului a marcat un moment de cotitură în economia politică a acestui an electoral. Puteam vorbi de PDL ca şi de un butoi de pulbere şi până la această plecare. Dar acum totul este oficial. Un judeţ întreg a rupt rândurile (Caraş-Severin). Şi nu este singurul. Şi nici PNL-ul nu este singurul partid care a primit oameni din rândul „portocaliilor”. Se alege praful de guvernarea portocalie. Udrea & Co. sunt pe cale să părăsească puterea, dar nu într-un mod decent.
Într-un partid democratic, unit în jurul unor lideri ce se bucură de susţinerea colegilor şi aflat pe ultima sută de metri a guvernării, membrii ar strânge rândurile pentru a salva şi eventual a creşte scorul electoral prin măsuri oneste şi cinstite. În orice caz, unitatea ar fi cuvântul de pe buzele tuturor. Dar de, nu este cazul PDL-ului aici. Acum o ţară întreagă este martoră a procesului de dezintegrare a unui partid ce a muncit prea mult pentru interesele propriilor membri şi prea puţin pentru interesele ţării.
România nu este o ţară ce mai poate fi subjugată de o coaliţie politică ce are interese diferite de cele naţionale. Populaţia aceste ţări este una din ce în ce mai informată şi chiar dacă pare nepăsătoare la scena politica, oameni care au scrâşnit din dinţi la tăierea salariilor şi oamenii care au fost puşi la zid printr-o gestionare mai mult decât defectoasă a resurselor bugetare nu pot să rămână inerţi la ce se întâmplă. Şi pentru asta, am avut fenomenul din Piaţa Universităţii la începutul acestui an.
Dar revenind la Frunzăverde şi cutremurul declanşat de plecarea acestuia, nu putem să nu ne întrebăm sau să aducem în discuţie problema traseismului politic. Oare Frunzăverde nu este tot un om ce doreşte să rămână la putere din considerente personale, indiferent de flamura ce-l poartă? Eu zic că nu. Acest ex-„greu al PDL-ului” a stat în acest partid până în urmă cu câteva zile încă de la înfiinţarea acestuia în 1993. PDL-ul sau PD-ul din trecut a mai trecut prin momente grele. Să nu uităm de „debarcarea” fondatorului acestui partid, Petre Roman. Totuşi, indiferent de starea partidului, Frunzăverde nu a plecat şi nu a fugit de greutăţi.
Status quo-ul actual al PDL-ului este însă unul dezastruos. Un partid cu membri însetaţi de putere, a căror singur ţel este a-şi rezolva interesele proprii şi nu ale ţării, un partid care a distrus sistematic sistemul de sănătate şi cel educaţional nu poate să mai reprezinte un partid serios şi demn în ochii electoratului. Plecarea lui Sorin Frunzăverde şi a întregii organizaţii locale a PDL Caraş-Severin înseamnă de facto, începutul sfârşitului pentru „ciuma portocalie” ce s-a abătut asupra românilor.
Cutremurul produs de această plecare a avut efecte în aproape toate judeţele unde lideri locali au plecat din PDL, motivând denaturarea partidului dar şi ignorarea permanentă a vocii oamenilor din teritoriu de către liderii centrali. Într-adevăr, între coafor, shopping şi şedinţele de partid la vârf, o Elena Udrea sau o Roberta Anastase nu au timp să mai audă vocea oamenilor. Măcar dacă fosta Miss România 1993 ar lua meditaţii la matematică să nu mai treacă prin momente penibile când numără voturile din Camera Deputaţilor am înţelege-o... Ce-i drept, la ce „dispersie” a partidelor politice se regăseşte acum în Camera Deputaţilor şi Senat (Coaliţia de guvernământ, Mircea Geoană şi USL – momentan în grevă) sunt grele numărătorile...
Frunzăverde nu e un traseist politic, ci un om sătul de un partid ce a adus România, să-o spunem pe placul „intelectualilor” din PDL (tot mai puţini după decapitarea „de gunoi” a domnului Cristian Preda), „pe culmile disperării” sau mai pe şleau, „pe butuci”. Realitatea portocalie a lui Boc pare a fi mai degrabă roz, dar în orice caz nu se potriveşte situaţiei actuale a ţării noastre. Aşadar, mai puternici cu membrii de vază ai PDL, USL-ului nu îi rămâne practic până la alegeri decât să cânte prohodul partidului (încă de guvernământ). Iar după aceea să preia frâiele ţării şi să o conducă spre progres şi bunăstare. Vorba ceea, „Băse nu uita, a venit şi vremea ta!”. Chiar dacă suntem în săptămâna patimilor învierea acestui partid nu mai este posibilă.
marți, 3 aprilie 2012
Despre coruptie............
Din păcate, cuvântul “corupţie” este tot mai auzit şi tot mai folosit, inclusiv în ţara noastră. Dar este de reţinut că acest fenomen este global şi nu specific unei ţări sau unei regiuni. Prin natura sa degradantă, omul va fie xpus mereu la acest flagel. Problema corupţiei a existat dintotdeauna. Dar parcă niciodată omul nu a fost afectat atât de mult, odată cu dezvoltarea administraţiei publice în toate ţările.
Considerăm că suntem fiinţe raţionale, dar parcă am uitat să ne trezim după cum Francisco Goya spunea „somnul raţiunii naşţe monştri”. Fie că am fost conduşi de un rege, de un dictator comunist sau chiar de un preşedinte democratic, scandaluri de corupţie au existat. Orice elev ce doreşte să se informeze despre actualităţile politice şi sociale din ţară, deschide televizorul şi vede o discuţie despre un caz de corupţie... răsfoieşte ziarul şi vede o groază de acuzaţii de corupţie. Mă aflu într-o dilemă. Chiar nu ştiu ce să cred. Pe de o parte este bine pentru că nu mai tolerăm aceste acte condamnabile. Pe de altă parte observ că în ciuda acestor campanii mediatice, efectele sunt aproape nule. După cum însuşi liderii politici, indiferent de culoarea partidului, dictează tonul, mica sau marea corupţie „îşi fac de cap”. Expresii precum „ciocu’ mic, noi suntem la putere acum” reflectă poate cel mai bine imapsul în care se află acum ţara noastră. Puterea reprezintă şi responsabilitate. Oamenii care primesc puterea din mâinile oamenilor, trebuie să o folosească exclusiv în interesul ţării, nu al lor personal. Acest temei de bază al democraţiei este grav încălcat de actele de corupţie din ţara noastră. Românii au nevoie de exemple pozitive la noi în ţară, nu de peste hotare. Inclusiv Uniunea Europeană ne-a ameninţat cu aplicarea clauzei de salvgardare pe domeniul Justiţie. Lentoarea cu care se desfăşoară marile procese de corupţie irită comisarii europeni, care sunt dezamăgiţi de acest impas juridic.
Nu are rost să ne minţim că acest fenomen este minor sau normal pentru că nu este aşa. Mă doare să văd indiferenţa multor compatrioţi cu privire la aces subiect. Sunt iritat ca mi se cere o „mică atenţie” pentru a primi un număr de ordine mai mare la o coadă. Mă deranjează că mi se cere mită pentru o simplă operaţie de apendicită. Mă stimulează să văd cazuri de corupţie rezolvate pentru a deveni un cetăţean activ şi implicat. Toate aceste stări provin de la acelaşi fenomen: corupţia. Aşadar, nu pot rămâne indiferent la aceste probleme, cum de altfel niciun cetăţean nu poate să ignore până la nesfârşit aceste realităţi.
Personal, consider că situaţia dezastroasă a României cu privire la corupţie se datoarează reminescenţelor pe care poporul nostru le-a preluat din comunism. Primul argument al afirmaţiei mele ar fi mai multe studii sociologice cu privire la rata corupţiei în ţările europene. Aceste studii au demonstrat că acest fenomen s-a dezvoltat în ţările din fostul bloc comunist. De menţionat aici sunt Ungaria, Bulgaria, Letonia, Lituania, Estonia sau Polonia. În 1989, când Republica Democratică Germania a fost alipită la Republica Federală Germania, cei din vest au constat cu stupoare metahnele fraţilor din est, crescuţi în spatele Cortinei de Fier. Doar cu un efort susţinut şi cu măsuri dure, economia şi situaţia Germaniei unificate a devenit un bună, în ultimii ani Germania ocupând primul loc la acest capitol între ţările din Uniunea Europeană.
Perioada comunistă a reprezentat un moment de decadenţă al poporului român, care a fost dezrădăcinat cu forţa din solul patriei de unde îşi trăgea seva, sevă care conţinea bunătate, moralitate, spiritualitate, cultură şi tradiţie. Acesta este cel de-al doilea argument în sprijinul afirmaţiei mele.
Din fericire, acest proces nu a fost dus la bun sfârşit pentru că poporul român nu există de ieri, de astăzi, conştiinţa noastră naţională fiind formată încă din vremea dacilor şi a romanilor. Totuşi, această rezistenţă a fost scăldată în sângele şi viaţa a nenumăraţilor deţinuţi politici, care nici măcar în clipa morţii lor nu au renunţat la principiile pe care le-au promovat în viaţa lor şi care le-a atras represaliile sistemului comunist. Având flora intelectualităţii încarcerată în lagăre de concentrare şi pe liderii spirituali ai neamului tinuţi sub tăcere sau alături de intelectuali, comuniştii şi-au pus în aplicare planul machiavelic: nivelarea societăţii şi uciderea iniţiativei proprii. Considerând că poporul are parte de tot ce are nevoie şi se dezvoltă în condiţii optime, aceşti au creat mediul germinativ propice pentru dezvoltarea corupţiei.
Doar că atunci se desfăşurat altfel. Vorbeam de „o mică atenţie”, „de bani de buzunar” sau de un „mic serviciu pentru o rudă”. Din păcate, această practică s-a înrădăcinat în conştiinţa românului. Comuniştii au reuşit parţial să niveleze societatea, prin grele măsuri opresive, îndoctrinându-i tacit şi indirect românului, noţiunea de corupţie, de şpagă, de trafic de influenţă.
După Revoluţia română din 1989, acest fenomen a explodat. În primele zile după acest eveniment, deşi cuvinte precum „fraternitate” sau „bunăstare” erau repetate excesiv la televizor şi în presă, uşile înalţilor oficiali ai statului se deschideau cu bancnote de dolari şi nu cu chei. Fenomenul evazionist s-a dezvoltat odată cu apariţia pe piaţă a primelor entităţi economice private care datorită insuficienţelor legate de legile aflate atunci în vigoare, au acaparat contracte neechitabile cu statul român sau au câştigat monopolul unor sectoare prin cumpărarea acordului tacit al autorităţilor.
În orice caz, câştigarea unor libertăţi a însemnat escaladarea coruptiei. Acest lucru este paradoxal, dar arată încă o dată cât de greu este drumul pe care l-am ales. Procesul de democratizare al unei ţări este o alegere îndrăzneaţă, firească, care necesită timp şi răbdare din partea tuturor membrilor dialogului social. Da, neabătut, există un raport între libertate şi corupţie, dar acesta are unele etape şi diferă de la o ţară la alta. Imediat după ce o putere democratică preia frâiele unui stat, ea se izbeşte de ineficienţa sau inexistenţa instituţiilor necesare unui astfel de stat. Prin urmare, chiar dacă are intenţii bune, statul nu are cum să le aplice, neavând mijloacele necesare.
Pe măsură ce statul reuseşte să implementeze organismele şi legislaţia necesară pentru a limita fenomenul, în jurul gâtului corupţilor, începe să se strângă laţul. Apare însă o altă problemă. Funcţionarii statului, dacă sunt plătiţi necorespunzător, devin predispuşi la acte de corupţie. Ofertele financiare ale evazioniştilor sunt de regulă extrem de tentante. De-asemnea, oficialii statului care au un rang superior tind să dorească mai mult, într-un timp mai scurt, ştiind că pentru moment, ei se bucură de încrederea poporului şi a şefilor. Până şi cei mai neînsemnaţi angajaţi profită de orice ocazie pentru a-şi rotunji veniturile.
Aici intervin capabilitatea statului de a oferi şi a pune în aplicare soluţii la problema cu care se confruntă. Întrebarea este dacă se pot găsi astfel de soluţii şi în ce măsură pot fi ele aplicate. Da, bineînţeles ca sune soluţii. Problema spinoasă este cum le implementăm. În opinia mea, consider că trebuie să pornim de la cauzele acestui fenomen, pentru a da cele mai adecvate soluţii.
Una din principale cauze ale corupţiei este lipsa unor valori sociale şi alterarea respectării principiilor morale. Într-adevăr, viitorul ţării este reprezentat de tineri. Nu putem trece peste o asemenea problemă decât dacă oferim noilor generaţii, şansa de a se îndepărta de aceste triste realităţi. Ei trebuiesc educaţi în spiritul reformeloe morale europene şi trebuiesc insuflate anumite valori ale neamului nostru. Nu trebuie să uităm de strămoşii noştri ce au suferit cazne de neînchipuit pentru apărarea idealurilor noastre. Au murit degeaba atâţia dizidenţi politici şi intelectuali dacă noi nu suntem în stare, odată ce ne-am câştiga libertatea, să punem în aplicare ceea ce şi-au dorit ei pentru noi. Oare vorbele lui Iuliu Maniu: „ pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile mele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac.” nu înseamnă nimic pentru noi? Să fi ajuns la o asemenea stare de decadenţă în care să gândim că ce este bine este bine şi pentru ţară?
Continui să cred că odată dezvăluite aceste martiraje, tinerii vor simţi un gol în sufletul lor şi conştiinţa îi va mustra pentru indiferenţa lor, nu atât pentru aceşti eroi, ci pentru ideile pe care ei le-au promovat. Odată asigurat viitorul, putem trece şi la acţiuni dure în prezent. Printre principalele măsuri în lupta pentru eradicarea corupţiei pot menţiona înasprirea legislaţiei privind actele de corupţie şi pedepsirea exemplară a celor prinşi. Oamenii care practică acest fenomen nu se mai pot bucura de toleranţa justiţiei şi nici cea a ţării. Interesul ţării este mult mai presus decât cel personal, mai ales în vremuri grele precum acestea, când deznaţionalizarea este tot mai accentuată.
M.D.
luni, 26 martie 2012
O radiografie sinceră a şcolii româneşti... A nu sprijini lupta pentru luminarea poporului, a lucra contra existenţei ţării, este tot una.
Citatul din deschidere nu este ales întâmplător. El aparţine lui Spiru Haret, probabil unul dintre cei mai mari reformatori ai sistemului educaţional românesc. Acest om politic liberal, dar mai presus de atât un nemaipomenit erudit, a fost cizelat într-un sistem bazat pe valori, oricât de primitiv ar fi fost. Primul mandat a lui Spiru Haret începea în 1897 pentru ca ultimul să se încheie în 1910. O sută de ani mai târziu, şcoala românească stă pe butuci. Asta e, să o admitem măcare. Putem noi sta şi analiza. Haosul e generalizat atât în mediul universitar cât şi în cel preuniversitar, totuşi, acesta din urmă suferă mai mult deoarece nu lucrează cu indivizi formaţi cum sunt studenţii, ci cu copii care aşteaptă să fie educaţi. Să li se dea modele. Să aibe condiţii... Ce revendicări „mari”... Vorba ’ceea, „Ad astra, per aspera!”. Numai că România este deja (sau ar trebui să fie) o stea a Uniunii Europene (simbolic vorbind)...
România are oameni de valoare. Portofoliul de ministru al educaţiei a fost ocupat de personalităţi marcante ale mediului academic (Andrei Marga, Ecaterina Andronescu, Mihail Hărdău). Totuşi, o stare de inflexiune este uşor de sesizat. În ultimii ani am văzut cam următoarea istorie... Mircea Miclea a rămas în memoria colectivă prin pamfletul realizat de Cronica Cârcotaşilor referitor la iubirea dânsului faţă de copaci. În timpul mandatului domnului Hărdău a avut loc cea mai mare grevă a profesorilor preuniversitari din ultimii ani. Totodată în timpul mandatului său a fost pentru prima dată enunţată (ulterior şi în cadru legislativ) suma de 6% din PIB alocat bugetului educaţiei, şi la intervenţia prim-ministrului Tăriceanu.
După Hărdău a urmat Cristian Adomniţei. Despre domnul Adomniţei, s-au spus multe. Au rămas celebre episoadele precum cel în care copiii încercau să îi explice că pe steagul Uniunii Europene sunt 12 steluţe nu 15. Tot memorabilă este şi delegaţia formată din copiii care învăţau la o şcoală de sat pe cale să se prăbuşească şi care a fost primită de ministru, care le-a promis o şcoală nouă (Fondurile au fost alocate dar fără absolut nicio surprindere, lucrările, de proastă calitate, nu au fost terminate nici până în 2011). Totuşi însă, în timpul mandatului lui Adomniţei au fost alocate propriu-zis 6% din PIB şi acest lucru s-a simţit. Iar acum am să mă refer şi la starea elevilor olimpici, situaţie zic eu relevantă pentru starea sistemului de învăţământ. În 2007, sumele pentru premiere au fost mărite, locurile la fazele naţionale fiind suplimentate. Chiar dacă am simţit pe pielea mea experimentul tezelor unice, pot să spun că pe de cealaltă parte profesorii „se plângeau” că nu au loc unde să păstreze materialele didactice, ce-i drept nu de cea mai buna calitate materială dar extrem de utile şi de practice elevilor. Da, am simţit că prin structurile învechite ale şcolilor încep să circule bani. Şi nu puţini... Nu uit de iniţiativa PSD, cea cu sălile de sport. A fost mai mult decât binevenită (chiar dacă din punct de vedere al calităţii, acestea lasă mult de dorit în unele părţi – a se întreba sportivii de ce). Totuşi, iniţiativa liberală a venit chiar să ajute fiecare elev şi să reînnoiască fondul educativ al şcolilor. Până atunci făceam geografie cu o hartă pe care aveam oraşele Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Dr. Petru Groza. Aveam una şi cu oraşul Stalin dar nu era aşa de folosită... Olimpicii au fost premiaţi, au fost respectaţi şi s-a simţit un sentiment de colaborare mutuală. Chiar dacă examenele şi structura lor au căpătat o nuanţă puţin haotică, datorită schimbărilor dese, din punct de vedere material, şcoala românească era pe drumul cel bun.
După acest moment a venit însă o cădere explicabilă a sistemului educaţional. Pe fondul crizei, mai mult sau mai puţin relevantă. După scurta revenire a doamnei Andronescu pentru câteva luni în care PSD şi PDL au zâmbit pentru camerele de filmat dar conflicte tăioase inerente au şubrezit tot mai mult coaliţia, a urmat numirea domnului Funeriu (dupa un scurt popas chiar al lui Emil Boc!).
Daniel Petru Funeriu este patrusprezecelea ministru al educaţiei de dupa 1989. În timpul mandatului său am realizat că finanţările către şcoli s-au cam tăiat. Concursurile şcolare, olimpiadele, toate modalităţile de afirmare ale elevilor în plan academic au fost greu lovite. Cel mai simplu e să faci economie. Şi oare de unde să înceapă economia domnul ministru decât dacă nu din renumeraţiile olimpicilor? Acestea au scăzut, putin ce-i drept sau au rămast constante. Adica în 2011, un elev primea pentru un premiu la naţională ca şi în 2006. Pesemne că pentru elevi nu există inflaţie. Pentru elevi nu e nevoie de stimulente suplimentare. Pentru elevii excepţionali ai României e nevoie doar de praf în ochi, îndulcit cu câţiva leuţi. Şcoala românească a produs, produce şi va produce membrii marcanţi ai societăţii naţionale, europene, chiar internaţionale. Dar în timpul guvernului Boc, acest lucru a fost lăsat la mâna hazardului. Dl. Funeriu se apară şi afirmă că România a intrat în ESA. Corect dar... cam ruşinos dacă Cehia, ultima ţară care a aderat înaintea noastră la Agenţia Spaţială Europeană a făcut-o în 2008. Cu toţii am auzit de celebrul accelerator de particule de la Geneva, cel care în 2008 a iscat o isterie mondială referitoare la crearea de găuri negre care să inghită Pămmântul. Ei bine, acelaşi ministru pluripotent Funeriu, a anunţat cu „mare” tam-tam intrarea României în rândul statelor membre ale CERN, organizaţia care se ocupă de experimentele de acest gen, în 2010. Ei bine, informaţia nu este corectă până la capăt întrucât România e doar membru afliat, doar din 2015 fiind membru plin. De ce insist? Pentru că ţări cu decalaj mai mare pe planul progresului european (Serbia) sau care practic nu sunt în Europa decât formal (Israel) au intrat în 2011 ca simplii membri observatori, urmând să obţină statutul de membru plin mai repede decât România.
De ce? Pentru că Guvernul nu investeşte în cercetare. Pentru că Guvernul are alte priorităţi decât să-şi păstreze oamenii de ştiinţă acasă. Pentru că Guvernul poate, cine ştie, doreşte chiar imbecilizarea populaţiei. Examenul de Bacalaureatul desfăşurat anul trecut a arătat o situaţie tristă. Mai mult de jumătate din elevii absolvenţi de liceu au căzut testul de maturitate. Probabil pentru că stomacul gol şi clasa neîncălzită de la ţară nu sunt o reţetă de succes. Sau poate pentru că laptele şi cornul (şi mărul cred!) ţin de fapt de foame patronilor cu o anumită culoare politică şi nu elevilor. Sau poate pentru că şcoala ca şi instituţie şi-a pierdut din respect odată ce avem atâtea exemple de nulităţi ajunse extrem de bine în societate, driblând şcoală. Poate pentru că a ajuns o ruşine să fi un elev olimpic, dispreţuit atât de colegi, cât şi de profesorii ce corectează lucrări atât de importante pentru cei ce le scriu, „pro bono”, încărcaţi şi de problemele din familie, şi de apăsarea socială.
Şcoala românească este un butoi cu pulbere. Sau mai bine zis o bombă cu efect întârziat. Anul acesta, am aflat cu stupoare, ca s-au introdus reguli aberante spre exemplu în desfăşurarea olimpiadelor şi concursurilor şcolare. Indiferent de performanţele elevilor din anii precedenţi (în majoritatea cazurilor), numărul locurilor s-au redus la unul singur per clasă, reducându-se la minim, atenţie, cheltuielile cu transportul şi cazarea elevilor. Deşi situaţia a fost semnalată ministrului Cătălin Baba, acesta evident va ridica din umeri. Ce poate face o biată piesă de şah, evident de rang inferior? Şi la urma urmei, cine sunt şi aceşti olimpici oare? Nu mă mai miră comportanemtul lipsit de responsabilitate al PDL-ului. Problemele educaţiei sunt uşor de rezolvat nu, domnilor? Mai introducem o cameră de filmat la BAC, mai introducem o clasă pregătitoare, mai tăiem din premii şi locuri la olimpiade... Asta înseamnă o strategie falimentară. Este nevoie de un suflu nou, de minţi limpezi şi de o coaliţie care să nu mai tremure în faţa minorităţilor în special pe problemele ce ţin de interesul naţional. Până atunci rămâne ca fiecare dintre noi să încerce să şteargă murdăria şi praful ce s-a aşezat pe şcoala românească. Nu uitaţi domnilor din PDL, „Norocul e prea puţin şi lumea prea multă”! Nu aşa conducem o ţară...
M.D.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)